Toate articolele de condratiulian

Timpul meu... e tot ce iți pot da!

Depărtările timpului

– Fragment 2 –

 

“Dumnezeu, există doar datorită nouă, oamenilor..”
Dumnezeu.. Da, El.. Eternul.
A fost și El creat, de cineva, ori de ceva anume.
Poate de fata aceea, mlădioasa trestie, cu ochii ei, mari, negri, rotunzi și abisali, în care, El, Dumnezeu, a pus toate nopțile..
Dar stai.. Cum a putut Dumnezeu să pună toate nopțile în ochii ei, mari, rotunzi,negri și abisali, dacă ea L-a creat pe El?

Imposibil! Imposibil!

Nebunia părea să crească neostoit, în cutia lui craniană.

Cutia? Cum adică? El avea un cap, și poate că era nebun, dar nebunia se găsea în capul lui. El nu avea o cutie, pe umeri.
Cum să meargă așa, cu o cutie, pe stradă, printre toți acei oameni, care, pe umerii lor purtau capete.
Nu! Hotărât nu. El nu avea o cutie pe umeri.

 

– Ba da, nene. Ai o cutie. Cutia craniană. Așa ne spunea, Petrescu, la școală.
Că avem, pe umeri, o cutie craniană, și că înăuntrul ei, avem un creier.

Tu, Belciule, tu, nu prea ai creier înăuntrul cutiei tale craniene.

Așa spunea Petrescu, și râdea de Belciu.

Nu mai știi nene? Nu mai știi?

– ..

– Și mai zicea, Petrescu, nene, mai zicea Petrescu, că el, când era la școlile speciale, a pus mâna pe cutiile craniene, și le-a studiat, nene.

Mai zicea Petrescu, că, odată, pe când, încă se mai cerneau plumbii prin cețurile de pe malul Prutului, i-a adus, un prieten al său, un mort.

Mort de tot, nene. Nu ca atunci când mă joc eu cu ai lui Pițigoi, și zicem că eu sunt mort, iar ei trebe să mă-ngroape. Mort nene, mort!

  • a adus prietenul lui, un mort, care avea un plumb în spatele urechii drepte.
    Mai zicea Petrescu, că îi curgea creierul mortului nene, pe gaura plumbului.

Și el..

Nene, tu mă auzi pe mine?

Așa!

Și el, Petrescu, cu halatul lui alb, cu ciocul sur, și cu nasul ascuțit, cum îl știi, ca de găină, a luat mortul și l-a trântit pe masa pe care curăța porcul de fiecare Ignat.

Și acolo nene, l-a tăiat.
Ca pe porc l-a tăiat nene. La gât mai întâi. Apoi pe după gât.

Așa povestea Petrescu, nene. Și a luat capul mortului, nene. A vrut să vadă ce avea în creier.

Zicea, că a găsit plumbul, în spatele ochiului, nene.
Nene!

Nene.. iar nu mă asculți, nene?
– ..

– Așa nene. Mai zicea Petrescu, nene, într-o seară, când s-a ciupit la cârciumă, la nea Bușitu, că a scos tot din cutia mortului nene, și a dat la motanul lui să mănânce, ăla mare, și umflat, de parcă zici că a înghițit o beșică de porc.

Cum nene? Cum să de-a creierul la motan? Ai văzut ce urât e motanul, nene?

Și mai zicea.. mai zicea, nene, că a fiert capul gol al mortului, și a dat pielea la o parte, și a păstrat, cutia.. cutia aia craniană, și că o are și acum. O ține în pod, nene.

Urât tare, Petrescu ăsta nene, nu-i așa?

Urât tare, fir-ar el, cu neamul lui, și cu halatul lui alb, și cu pantofii lui care lucesc, când trece printre băncile noastre de la clasă. Al dracului, mai lucesc.
Cred că îi unge cu grăsime, nene. Cu grăsime de om.

Numai papucii tăi, nu lucesc nene..

 

(De unde grăsime de om? Cu toții suntem slabi ca vai de noi. Doar piele și os. Mâncăm o dată-n zi, când e foamea mai mare, și când gândurile nu sunt de ajuns pentru a ne hrăni. Mâncăm grâu fiert. Dar nu fiert de tot. Doar puțin, încât să se umfle în stomacele noastre, și să ni se pară că am mâncat atât de mult, încât plesnim. Ca motanul mare și urât al lui Petrescu.

Slabi, precum calul cel frumos, pe care, trestia mlădioasă, cu ochii mari, negri, rotunzi și abisali, în care Dumnezeu a pus toate nopțile lumi, îl țesăla în serile târzii.

Slabi.. și goi.. în fața vremii, în fața durerilor.

Uneori atât de neputincioși, asemeni mortului pe care l-a scalpat Petrescu..)

– avea pusă lângă el, cutia craniană, nene.

– ..

Înseamnă că și el are o cutie.

Ce o fi în cutia lui craniană? Plumbi?

Da.. plumbii lumii se adunaseră acolo..

Nimicuri. Vechituri, aruncate, fără noimă.

Un pian vechi, cu clapele prăfuite, stă într-un picior, și acela șchiop, pe colțul unei cărți, și ea veche. La fel de veche precum pianul.

Cineva cântă la el. Niște degete de marmură, frumoase degete, aleargă zvelt. Sar din gamă în gamă, de pe o notă pe cealaltă.

Fericire e în cutia lui craniană.

 

Trestia mlădioasă cântă.

Ea.. cu siguranță, Ea, l-a creat pe dumnezeu.

 

Pisoiul lui Petrescu, răstoarnă paharul plin, pe jumătate, cu vin.

Hărmălaia începe în cutia de pe umerii lui.

În mii de cioburi, se sparge paharul. Totul e de-a valma. Se rostogolește pianul, cad, grinzi, din cerul lipsă, crivățul își urlă șuieratul lung, asemeni unei locomotive, se sparg geamurile, căci cutia lui are geamuri, vise vechi încep să îl lovească, iar visurile, se pierd, în foi mâncate de molii.

240e7b9f7f9d1b7b844954fbee69047c

Doar vinul a rămas întreg, gravitând. Urlă nebun, întreaga lui cutie.

Se trezește cu, mlădioasa trestie, cu ochii mari, negri, rotunzi și abisali, în care ai fi putut jura, că Dumnezeu a pus, toate nopțile, în brațele lui.
Vinul căzu, împrăștiindu-se pe parchetul murdar și uscat, care îl absorbise asemeni unui burete uscat.
Liniște!

Totul tăcu, totul se opri. Niciun zgomot.

Doar el, și ea, nedumeriți, dar totuși, atât de plini și de întregi.
Cum? Cum ajunsese această nebuloasă, în brațele lui seci?
Murise?

Ori, trăise el vreodată?

..

 

Simți o răceală sub ceafă.

Deschise ochii! El nu avea ochi mari, nici rotunzi, nici abisali. Ochii lui, erau seci și goi. Uneori, își spunea că nici nu ar trebui să îi aibă. Poate cineva are mai multă nevoie de ei, decât el.

El e învățat să umble orbecăind. Ce să mai facă și cu ochii.

Cu siguranță Petrescu, i-ar scoate ochii, cu mare drag.

Poate că și-ar hrăni motanul cel urât cu ei..

Sau măcar unul să îl poată oferi, căci, Dumnezeu, a fost bun cu el, și i-a dat doi.

 

De cum deschise ochii, realiză, că în fața lui, se întindea răsăritul. Dormise întreaga noapte, pe o bancă, a cărei vopsea se scorojise. Albastră a fost cândva banca. Albastră ca cerul.

Cerul pe care îl vede el acum, e roșu. Sângerează. Iar soarele dimineții, prizonier, în spatele unei linii de sârmă ghimpată.

Cine a închis soarele?

Eliberați-l!

Eliberați-l acum, am spus!

57511579_2347877052098732_1786011740010446848_n

 

Degeaba.. nu răspundea nimeni!
Soarele, nici el. Înghețase parcă, acolo, în spatele firului de sârmă ghimpată.

Un prizonier tăcut. Vinovat poate, pătruns de remușcări. Poate el îl împușcase pe mortul lui Petrescu.

Nevinovat, poate. Gândindu-se că o veșnicie are să stea în spatele firului de sârmă ghimpată. Departe, de copii lui, de soția lui, de casa și de laița lui, pe care își întindea oasele, care trosneau, după o zi întreagă de tras la plug, alături de boii lui, de sub opaițul, afumat..

Vinovat.

Nevinovat.

Vinovat.

– Nuu, mort nene, mort!

– Iar tu, mă? Iar tu?

– Eu nene. Doar eu. Doar de mine ai parte. Tu nu vezi că ești singur?

Poate că nici pe mine nu mă ai.

– ..

– Am venit la tine, nene, când dormeai. Strașnic dormeai. Nu te dădeai trezitului, nene.

– Eu.. eu am vi..

– Ai visat nene, ai visat. De unde să apară mlădioasa trestie, cu ochii mari, negri, rotunzi și abisali, în care ai fi putut jura, că Dumnezeu a pus, toate nopțile? Aa, de unde?

– Dar eu..

– Nimic nene. Scoală-te și hai să mergem. Să pornim, că ne prind căldurile amiezei și iar o să te doară cutia craniană.

– Nu merg niciunde.. Nu mai merg.. Eu nu..

Eu rămân aici, să vorbesc cu prizonierul.

Prizonier peste a cărui față, în departare, se nășteau câteva păsări lungi.. Apăreau și dispăreau.. asemeni clipirilor, unor ochi mari, negri, rotunzi și abisali..

– De ce, nene? De ce să nu mergi?

Trebuie să mergi, căci Petrescu, l-a prins pe Belciu, și vrea să îi sfredelească și lui cutia craniană, să îi arate că nu prea are creier în ea..

 

Un nod i se opri în gâtul uscat.

Nu își putea aminti când înghiți ultima dată o cană de apă. Ori poate de vin..

Vinul, din cutia lui.. vinul pe care îl băuse parchetul din cutia lui.

 

Simți peste brațele pe care nu le mișcase de când deschisese ochii mici, goi, seci, căldura trestiei.. Mireasma părului ei, se ridica către fața lui roasă de vreme. Și-ar fi dorit să nu se ridice, să nu plece.
De partea cealaltă a firului de sârmă ghimpată, soarele, prizonier, privea către el. La fel, nemișcat.. Un prizonier alături de un alt prizonier.. Condamnat deja.

Unul de o parte, celălalt de cealaltă parte.. Parte, de ce?
– De închisoare, nene, de închisoare.

Căci asta e lumea. O închisoare.. O ocnă fără de sare, spre ale cărei zări, dacă privești, zărești libertarea.. în moarte..

Singurele momente în care, ți se dezleagă mâinile, pe timpul detenției, sunt cele, în care, zâmbești..

– Tu.. Tu.. ești eu.. Ai crescut.. ești eu..

– Nu, nene. Ți se pare, nene.

Eu sunt eu, și nu vreau să fiu tu, când cresc. Vreau să fiu tot eu.

 

– ..

 

Din crengile, încă rouate, ale teiului de deasupra băncii, căzu o picătură, ce se așternu pe buzele-i crăpate. Avea gust de vin..

Pianul, începu iar să cânte. Duios cânta..
Pe o masă, Petrescu, îi scotea ochii..

Parchetul se îmbătase, și începu să strige militărește..

Nu îi păsa..

Asculta cântecul pianului, care parcă întinerea, sub degetele de marmură..

Soarele, îi mulțumi, și se ridică ușor, lăsând în urma lui, firul de sârmă ghimpată, prizonier al singurătății.

Zâmbiră..

Foc..

c9e321f9df3a57a7d9eb7164828aa9c3

Pășește-agale printre spice,

Minune, în vâltoarea ei

De frumuseți i-s ochii grei,

Cu păru-i mirosind a flori de tei.

 

Nu cată taina să despice,

În astă lume, drumu-și știe,

Iar sufletul, i-e cât o mie..

Eu mă ascund, ca toamna în câmpie

 

Din urmele pașilor ei,

Răsar izvoare, se nasc crini,

O cheamă-n gând munții străini.

Dar drumul nu-și ogoaie.. se duce spre Treimi..

 

De-i noapte-adâncă, flacără-i ea,

Și luminează lung, cărări nebănuite.

Cu glasul ei renaște, speranțe ofilite

Și fricile alungă.. cu zorile mijite.

 

Drumeț în calea ei, fost-am și eu, nebunul.

Mereu privind spre stele,

Cetind pe chipul ei, eternele pastele*,

Timid, de după suflet, vorbind în acuarele.

 

Dar eu mă sting, căci vremea mă îndeamnă,

Și poate m-o-ntâlni, pe celălat cearșaf..

Unde m-o judeca, al zilelor zaraf.

Și tot ce îmi doresc.. să-mi scrii un epitaf.

 

*pastele- defectiv pasteluri.

Descendență..

fallin2

Pe coastele munților, urcasem noi.

Împreună. Un eu, și un alt eu.

Uneori târâș, alteori, în zbor precum un zmeu.

Rostogolindu-ne acum.. ne pierdem în noroi.

 

Cu ghearele am apucat copacii verzi.

Cu dinții, din vechea stâncă am mușcat,

Din piele, făcusem frângii pe-nserat.

În prăvălirea mea, te chinui, din ochi să nu mă pierzi.

 

Și-am tot urcat, privind, spre stelele pustii.

Ne-am dus, din când în când în spate,

Mânați mereu, de crude-a-noastre fapte.

Un eu, și un alt eu, spre clipele târzii.

 

În drumul nostru, ori doar în al meu drum,

Am întâlnit, celestele lumini,

Cu tălpile, îmbrățișat-am spini,

Și-n podul minții, viața.. făcut-am scrum.

 

Când munții se sfârșiră, urcat-am în văzduh.

Pe trepte nevăzute, prin chinuri necitite,

Aduse de prin vise, de timp, mucegăite.

Până ce într-o zi, picat-am prin produh.

 

Prin apele înghețate, încă mă adâncesc.

Și de piciorul stâng, mi-atârnă un plumb greu,

De om nu-i făurit.. el e celălalt eu..

Ce spre adânc mă trage.. ca să mă prăpădesc.

 

Ori poate că mă poartă, spre lumile de foc.

Ori nu am fost nicicând, un eu și un alt eu,

Poate am fost un vis, al unui Dumnezeu..

Sau fost-am doar o umbră, sub al luminii joc.

 

 

Depărtările timpului..

-Fragment-

 

CondratI

Pășea pe caldarâmul înfierbântat.
Zările dogoreau. Soarele mușca din creștetul lumii, asemeni unui cal slab, flămând, răpciugos, dintr-un smoc de iarbă tânără, pe care noul stăpân îl lasă, după ce l-a lovit întreaga zi cu biciu-i îmbâcsit de vreme, ros, printre cruci și dumnezei, să o pască. Cândva, calul, fusese un mânz tânăr și gras, de abanos, și pintenog. Vechiul stăpân îl iubise de mic, îl crescuse cu drag, îl adăpase când îi era sete, și îi dădea să mănânce ori de câte ori îi era foame.. îi era drag nechezatul lui.

Când mai crescuse, stăpânul îl înșeua, și îl scotea pe tabun. Seara.. fata stăpânului, o mlădioasă trestie, cu ochii mari, negri, rotunzi și abisali, în care ai fi putut jura, că Dumnezeu a pus, toate nopțile, îl țesăla.. Îi era bine..
– Dii, gloabă netrebnică, auzea acum, în spatele său.. pielea îi crăpase pe alocuri, și uneori, puroi năsădea printre deschizăturile, ce semănau cu scoarța copacilor scrijeliți de copii ce se joacă în marginea pădurii.

– Dii, iudă.. dii!

 

Se trezi. În jurul lui nu era niciun cal, niciun stăpân. Nici măcar fata aceea cu ochii negri și mari în care

Dumnezeu a îngrămădit toate nopțile, nu era în fața lui, pentru ca el să o poată privi nedumerit. Nu.. el era dumerit de toate.

Deși pentru o clipă ar fi vrut cu toată ființa lui ca toate care i se jucară pe scena minții să fi fost reale. Pleoapa lui, să nu fi fost cortina, care prin deschiderea ei să îi dezvăluie nimicul. Da, nimicul. Căci nimicul era singurul care îl însoțea.
Continua să pășească agale pe caldarâm, în timp ce același soare, cu dinții de cal, îi mușca din creștet. Mergea adus de umeri, cu capul plecat.. mereu cu capul plecat. Nu era bolnav. Cel puțin nu de vreo boală a trupului. Boala de care suferea, se afla în ciobul lui de suflet, în mintea-i atât de bătrână dar atât de ageră uneori. Surprinzător de ageră. La fel de surprinzătoare ca și atunci când uita lucruri simple. Niciodată nu se înțelesese cu duplicitatea minții lui. Bine că doar mintea îi era duplicitară.
Capul plecat, prindea la fiecare secundă, cu ochii, pașii pe care îi făcea. Așezați pași.
Picioarele îi erau găzduite de o pereche de papuci de piele, vechi, roși pe alocuri.
Au fost negri cândva.. acum nu mai aveau o culoare anume. Erau papucii, în care el colinda lumea. Lumea lui acum era pe caldarâmul înfierbântat. Lumea lui fusese cu câteva clipe în urmă, alături de tânărul cal pintenog, stând în colțul unei curți, privind trestia mlădioasă țesălându-l. Două bestii mitice parcă, ce se înțelegeau fără să-și vorbească. Ce alergau sub Luna de argint.. Uneori, lumea lui, nu avea început și nu avea sfârșit, iar alteori, era atât de mică încât se așeza la marginea ei, și își legăna picioarele în gol.. Lumea lui.. nu era lumea.

Pustiul părea să îl împresoare din toate părțile. Niciun sunet. Nici măcar muștele, nu bâzâiau în jurul lui. Se simțea un Atlas, ce poartă pe umerii săi, toate greutățile pe care divinitatea și le-a putut închipui. Îl apăsa ceva în piept, iar în gât, un nod gordian părea să își fi făcut cuib.
Din străfundurile liniștii, se simți lovit în timpanul stâng de un: “miluieeeștee..”.

Își întoarse privirea.
O bisericuță mică, de piatră, peste care timpul și-a lăsat urmele colorate. O bisericuță de foi învechite, uitate într-o bibliotecă, pe un raft oarecare.

Erau foile peste care îi plăcea să își aștearnă gândurile. Vechi, asemeni lui. Uitate, asemeni lui.

Uitate și uitat, de către cine?

De către nimeni, de către toți.. dar mai ales de către ei înșiși.
Singura cale de a-și mai găsi întrebuințare, era să se întâlnească din când în când.. Din solstițiu în solstițiu. Se regăseau uneori, și își pierdeau noaptea întreagă, pe sub un clar de lună, ce se așternea pe apa lacului, ce se întindea la picioarele lui. Nu le scria mereu. Alteori, doar visa la a le scrie. Nu îndrăznea. Poate că ar fi trebui. Sau poate că nu, și cuvintele ce le avea ascunse adânc în sufletu-i de lemn, nu își găseau locul pe foile galbene.
Stăteau așa, noaptea întreagă, și își povesteau, fără de cuvinte, drumurile pe care le-au bătut, rafturile pe care au poposit.
Acum, în stânga avea o biserică întreagă, de hârtie galbenă, pe care și-ar fi putut scrie întreaga viață. Cel puțin așa gândi pe moment.

Dar cu moartea ce ar fi făcut? Câte biserici de hârtie galbenă i-ar fi trebuit pentru a-și scrie întreaga moarte?
Și pentru ce să o scrie? La ce bun? Nebun!?

Da. Se considera un nebun. Neviu, nemort.

Era nebun.

Păși în curtea bisericii cu pereții de hârtie învechită.

Nu se întâlnea des cu Dumnezeu.

Se văzură de câteva ori, atunci când era copil.. când erau copii.

Dar de atunci trecură timpi întregi, ce nu țin cont de zile, luni, ani sau veacuri.

Timpi și atât?

– Cât are un timp, nene? Cât are un timp?

– .. atât cât vrea cel care îl poartă pe umeri, să aibă..

– Tu nene, câți timpi ai pe umeri?

– .. mai mulți decât mi-aș dori.

– Și de ce nu mori, nene? De ce nu mori?

CondratIi

.. De ce nu mori?

Îi răsuna în minte, ca un ecou al unei explozii.

Cum putea el să moară? De ce să moară?

Putea să moară?

Putea. Clar. Fără nicio îndoială. Toți oamenii mor.

Era el un om ce era în stare să moară?

Trăia? Ori era deja mort?

Cine era copilul acesta care îi tot spunea lui, nu pe nume, ci: “nene”?

Nu îl cunoștea. Nu îl mai văzuse niciodată.

Ba.. parcă parcă, seamănă cu cineva..

Aha.. știa.. era el, copilul el.

Acel copil cu genunchii juliți, cu părul împrăștiat, care uneori zâmbea.

– Ce cauți tu aici?

– Nimic nene, nimic.

– Atunci?

– Am venit, numai să te văd, și să îți spun, că tu nu mai zâmbești. Ți-ai uitat zâmbetul la mine, nene.

Și să știi, nene, că eu, nu ți-l dau înapoi. E al meu nene, doar al meu!

– Paștele..

 

Zvââârl. Zvââârl.

Doi guguștiuci, se izbesc către o bucată uscată de colac, de pe lespezile de piatră, ce țin loc de trotuar în jurul bisericii.

Și lespezile, sunt tot de hârtie învechită.

Totul e vechi. El e vechi. Sufletul lui chircit în coșul pieptului, miroase a naftalină.

Strașnic se luptă cei doi porumbei sălbatici.

 

Sub peretele bisericii. Lângă casa lui Dumnezeu.

– La fel e și cu oamenii, nene.

– Iar ai venit?

– Stai nene, nu da..

– Ahh.. da.. la fel e și cu oamenii. Se mușcă unii pe alții. Se ucid între ei, pentru acea bucată uscată de colac, făurită de alți oameni, care la rândul lor, se lovesc între ei..

– Dacă ar avea ciocuri, ca și guguștiucii, și-ar scoate ochii nene. Zău. Și-ar scoate ochii.

– Și i-ar scoate. I-ar mânca fripți. Ar uita de bucata uscată de colac..

– Oare ce gust au ochii oamenilor, nene?

– Unii sunt sălcii.. alții dulci precum miedul. Unii au gust de ambrozie, iar alții de fericire.

– Nene, ochii mei ce gust au?

– Ai tăi au gust, de zâmbet.

– Dar ai tăi, nene?

– Ai mei.. a gol și a nimic.. A gol și a nimic.

– Nene..

– Du-te acasă.. și să nu crești, copile..

– Nene..

– Hai.. du-te..

 

Și se văzu, pășind, pe caldarâmul prăfuit, alergând, copil fiind, către tinerețe.. către copilărie..

În mâna mică, cam cât o inimă făcută ghemotoc, ținea câteva foi albe.. tinere.. neînvechite.

 

Gândea că până și Dumnezeii, se luptă între ei, pentru bucățica uscată, de colac, ce suntem noi, oamenii.

Se ridică, și în gura uscată de arșiță, un gust amar își găsi loc. Și mai amar îi era sufletul.

De parcă l-ar fi scăldat într-un vas cu ceai de pelin..

Înainte să părăsească închizătura, în care Dumnezeu își adunase, toate angaralele, scrijeli, pe biserica aceea cu pereți de hârtie învechită:

“ Dumnezeu, există doar datorită nouă, oamenilor..”.

Metamorfoză..

20180727_101053

Tribut plăti-vom toți, la dreapta judecată.

Și chinuiți vom fi, ca iernile târzii,

Ce-ajunse-n primăvara, peste pământ culcată,

Spre moarte-s alungate, oricât ar fi de vii..

 

Poate că fost-am liberi, ca norii cenușii..

Să ne alegem drumul.. ce duce spre sfârșit.

Ori prizonieri în lanțuri, ai nopților târzii.

Tot ce rămâne-i drumul.. poteca, ce-am croit..

 

Preschimbă-mă-n copac.. Din lemnu-mi, fă-ți carene,

Pe mările din neguri, eu să te port agale..

Iar șoaptele-ți senine, le-oi asculta-n catrene.

Când cerurile-or plânge, cumplita, lumii jale.

 

Ori lespede albastră, mă fă în vârf de munte,

Eternă-n fața morții, dar moartă pentru lume.

Între cer și pământ, Lui Dumnezeu, i-s punte..

El vine-ncetișor, căci, lumea, dă în brume..

 

Cu ochii tăi mă schimbă, în foc ce face scrum.

În timp ce nu așteaptă.. în vremi ce nu se-ntorc.

Într-un Atlas slăbit, ori Sisifus nebun,

Într-o stea căzătoare, lipsită de noroc..

 

Preschimbă-mă în toate.. și-n toate fi-voi eu.

În toate ce nimicul, îl ele pot cuprinde,

Pământ ce poartă urma, ultimului Dumnezeu,

Ce-a noastră veșnicie, nici când n-o va aprinde..

Povestind în ploaie..

Wim_Wenders_Pina

Se cern din nori, plăpânzii pași de vals,

Cei nedansați. Ce plâng dup-ale tale tălpi.

După ultimul plâns.. după întâiu-ți dans.

Iar muzica-mi din șoapte, plătit-a scumpe jălbi.

 

Cărările te plâng, și dorul ele-ți poartă

Și te îngână-n seară, chemându-te-n amurg,

Eu noapte-aș vrea să-ți fiu, să te-nvelesc cu-o șoaptă,

Ori poate timp să-ți fiu.. Ție să nu mă scurg!

 

Ți-au crescut aripi, și zbor ai învățat,

Spre ceruri neștiute, născute-n a ta palmă.

Din ochi-ți primăvară, lacrimi ai scăpătat

Iar ele s-au întins, precum o mare calmă.

 

Pe ea aș vrea să merg, s-alunec către tine

Ca un Hristos golit, uitat de-ntreaga lume.

Inima să-ți sărut, și să îmi curgi prin vine,

Cum nimeni  nu mi-a curs, în nopțile cu brume.

 

Să fii mereu a ta, nicicând să nu îți pleci,

Să nu te lași pe tine, pierdută în neant..

Sufletul să-ți iubești, să-l porți peste poteci

Ce-or duce-ncetișor, spre-al vieții cald versant.

 

Și plouă iar.. cu soare-n a ta cale..

Dansează printre raze, cu zâmbetu-ți zburdalnic.

Cireșii înfloriți, azi te așteaptă-n vale,

Iar eu te-oi săruta, pe fugă.. mereu grabnic.

 

Când ziua o s-adoarmă, și-apar stele pe cer

Promit să-ți spun povești, în al lumii pridvor.

Povești despre ce-a fost, povești ce nu mai pier,

Despre mine povești.. povești despre-al meu dor..

 

IMG_20180428_061934

 

Zăvorât..

imawges

Să nu îți fie teamă. Să pleci-

În mii de rânduri. Nicicând să nu Te-ntorci.

Să lași în urmă-Ți, clipe reci,

Din inimi înflorite, iubirile să-Ți storci.

 

Când bate soarele, spre mare,

Iar gândurile-Ți grele unde,

Se sparg de piepturi seculare

Tu să-mi revii, în lungi secunde..

 

Oare ce străzi, străbați acum?

Ce palme mai colinzi, la pas.. ?

Căci s-a croit, al nostru drum

Și doar apusul mi-a rămas.

 

Apusul cel, ce mușcă ziua,

Și părul nopții îl mângâie.

Când martoră ne era via..

A sărutării cea târzie.

 

Iar degetele-Ți străvezii

Se cuibăresc în alte palme,

Eu Te aștept, dar Tu nu-mi vii

Uitat-ai cărările falde..

 

Ori poate, încă le mai știi,

Și-ai vrea să vii, să mi Te-ntorci.

Dar, eu nu-Ți sunt, cum vream să-mi fii,

Povești cu mine, nu-Ți mai torci.

 

Plecat-am eu, plecat-ai Tu.

Plecat-am.. amândoi!

Ce-a mai rămas, e doar urâtu’,

Și-un epitaf.. pe un pietroi.