.. Pe râul dorului..
Mă frânge, tu, visare, și spre real mă du!
Or poate tot ce e, visare nicicând fu..
Și cerul ce se-ndoaie, de dorul reîntâlnirii
E doar și el flămând, de faldurile simțirii..
Scrutând cu nebunie, pe orizont de ape,
Mă pierd ca un condor, ce piscul azi își cată.
Or ca un moribund, ce groapa vrea să-și sape
Dar moartea nu se-ndură.. cu viață îl adapă.
Mă-ngheață-n aste vremi.. și-n ale tale brațe!
Călduri să nu răzbească, nicicând a dezgheta..
Cunoașteri nu pătrundă, între degetele soațe..
Primește-n palma-ți alba, de stâncă palma mea.
Tu râu, azi liniștit, cu ape limpezii,
Lasă-mă în tăcere, eu gondolier să-ți fiu..
Și când te-ncearcă dorul, în serile pustii
Te-oi mângâia plăpând, cu al meu cuget viu.
Așa cum mă știu azi, nu m-am știut nicicând.
Cu-atâta dor amar.. avid după Cuvânt,
Nu mă frânge visare.. Ci spre Zenit mă du..
Căci unde-ncepe ne-nțelesul.. acolo începi tu..
Condamnat la prietenie! 