Te zbați, Tu – amintire, a vremilor trecute,
Cu-al tău parfum de iasmă, culcată-n al meu piept..
Aripi ce ți-au crescut, te poartă-ne-ntrerupte
Spre-al nost’ apus sfârșit, ascuns în primul sept.
N-ai crede-acum, de-ai ști, că pe cuvinte-ți stau,
Că te aștept cărunt, pe recile zăpezi..
Nimic nu mă clintește.. uitării să te dau.
Scrisori să-ți scriu o mie.. De vorbe mii grămezi.
Mâhnită iasomie lăsata-i pe-a mea palmă,
Nicicând ea nu se uscă, nicicând nu-mi înflorește.
Ți-i drum spre epitaful, din ce-a lumină dalbă
Ce ziua mi se-ascunde, iar noaptea dezgolește.
Salcâmii plâng cu spini, în liniștea buimacă
Ce scurmă-n pieptul gol.. în vidul nesfârșit.
Doar șoaptele-mi-n-amurg, prin părul tău să treacă,
Pe buze eu-ți rămân, devotul cel spășit..
Acum nici murmur nu-i.. nici gând și nici vreo slovă,
Nici stih, nici cântec de amar, care să-mi țină pasul.
Ne-am dus spre-albastre-abisuri. Tu- ochi de supernovă..
În nopțile adânci, mi-aducă-ți vântul, glasul..
Condamnat la prietenie! 