Condrat Iulian Dumitru
Murmură vremea, murmură trecând,
Și se anină, de-ale mele gânduri,
Ce se-nfioară-n grabă, în muguri mugurind
Apoi se cern pe ape, în spumegânde rânduri..
Mă-mpresură uitarea, mă-mbrățișă abisul,
Și carnea mi se scoace, pe-al viselor altar
Și dinții mi se zbat, cuprindă necuprinsul,
Tu amintire-mi ești, ce umple gol pahar..
Buzele-mi se-albăstresc, se pierd tăcut de mine
Sub ploile nebune, curând vor putrezi,
Acele buze vechi, povești nu ți-or mai spune,
Acele buze vechi, ce-au fost, nu vor mai fi.
Tu să colinzi pământul, căci în pământ s-or face,
Cu tălpile să-l calci, cu ochii să-l privești,
Nebun te-oi blestema, cu limba care-mi zace,
Pe min’ cum mai iubit, nicicând să nu iubești.
Răsar-acum din mine, eu cel ce-am fost cândva
Un spin cu ghimpi de foc, și-o floare rozalie,
Ce mersul tău de plumb, să prindă-n fața sa
Și urletu-mi vestească, cea de sfârșit chindie.
Tu pleacă de te-nchină, la veșnici Dumnezei
Și cu ardoare roagă-i. buzele să-ți sărute,
Și o s-afli că toți, sunt galbeni farisei,
Ce-n suflet ți-or șopti, goale cuvinte mute..
Condamnat la prietenie! 