Condrat Iulian Dumitru
Suspină noaptea, plopii cei bătrâni
Și-și macină, scorțoasa lor tăcere..
Peste singurătate, singuri ei sunt stăpâni
Cu a lor frunze-aduc, a morții tămâiere.
Se mângâie cu chin, în apa-nfricoșată
Sub razele de Lună, tăiate de păcat,
Precum mândre fecioare, zădărniceau odată
În brațe de zarafi.. ‘n-al zilei scăpătat..
Și ale lor flămânde, nestăvilite umbre
Izbesc în geamul meu, cu amintirea ta,
Cu glasul cândva dulce, spunând minciuni mărunte..
Toate s-au pierdut azi.. Doar fum în cafenea..
Sălcii încovoiate, privind spre rădăcini
Cu părul încâlcit, în degete de lemn,
Iubesc albastrii plopi.. iubesc ai lor vecini
Sărutu-n colțul gurii, așteapt-al lor îndemn.
