Sicriul de cărți.. (un alt mic fragment)

sdsdsds

Lumina slabă a lunii mușca din întunericul abisal al camerei, cu pereții afumați de gândurile pierdute, în colțurile căreia, păianjenii timpului au țesut amintiri.. Amintiri sălcii, unele mirosind a pelin, altele a miere stoarsă din fagurii fragezi ai iubirilor sclave păcatului. Miroase a tămâie și a sânge.

Degetele moi, parcă de femeie angelică, aleargă pe clapele prăfuite, albe și negre. Firele suave de praf se amestecă nebun cu pielea  lui.  Pianul, fantasmă  trezită după atâta vreme scoate arii ruginite parcă. Doi trandafiri, ale căror culoare nu contează, prind a dansa în vaza ce păstrează urmele adânci ale palmelor crăpate ce au născut-o din bucata de lut.

Din ochiul stâng, îi curg două lacrimi. Ar plânge cu amândoi, dar pe cel drept nu îl mai are.Degetele bezmetice îi dansează frenetic. Părul lung, murdar, îi sărută fruntea nesărutată, uscată, arsă de gânduri. Inima îi rupe coșul pieptului, stomacul îi ajunge în gând iar suspinele îi pun un nod în gât.. Ar vrea doar să cânte și să plângă.. Să-și cânte suferința ce îl macină,  frica ce îl bântuie.. Amintirile ce îi zgârie pielea.

Buzele i se înroșesc iar sufletul caută pe scările din fața ușii scorojite ultimii ei pași..

Știe că pentru el totul s-a sfârșit. Poate că nici nu ar fi meritat ca ceva să existe. Își amintește ultima ei respirație.. Stătea ascunsă sub o mantie neagră, iar el pășea pe drumul nopții către miezul codrului frământat. L-a strigat fără cuvinte, atât de tare încât cerul s-a crăpat, vărsându-și sângele peste omenirea adormită.. Atât de tare încât clopotele înmormântării lui au început să plângă.. Atât de tare încât pământul a îmbrățișat luna și nu vrut să îi redea libertatea. Nu a putut să o vadă.. Iar ea nici nu a vrut să fie văzută.. Își dorea doar să îl strige, pentru ultima dată, fără a ști că are nevoie de el.. De ce nu i-a răspuns? De ce nu i-a zdrobit buzele cu buzele lui? De ce nu i-a șoptit clipele adunate în tot timpul în care nu a văzut-o? De ce? Eternul ”de ce ?” .

Îi răspunde pianul, și pașii celor doi trandafiri pe podeaua pe care, într-un colț, mantia ei cea neagră a zăbovit câteva clipe, dorind să îl mai zărească puțin.. Pentru că, uneori trebuie să alegi binele celuilalt..

Pentru el, totul a apus, în sunetele ascuțite ale corzilor de metal..

Totul s-a sfârșit..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s