Pășesc domol, pe urme de trecut
Și de picior, mă prinde-o amintire.
E un copil, cu sufletul pierdut
În ochii săi, Luna născând sclipire.
Castani înalți, cu flamuri, înfloriți
M-ascund suav, pe mine-n umbra lor,
Și de pe banca noastră, voi mă priviți uimiți
Demult nu te-am văzut. Demult, și-mi era dor…
Istorie de tălpi, aleile de piatră
Sărută cu amar, al nopții întuneric,
Iubirea mea cea crudă, în Iadul tău e fiartă,
Eu exilat pe veci, în Universu-mi sferic.
Trecut-am în genunchi, a nebuniei punte
Și tras-am după mine, oblonul neînchis.
Mă odihneam senin, pe buzele-ti cărunte,
Azi am un singur drum, către al Lor abis.
Venit-au după mine, cu farmece și vrăji..
Luat-au chipul tău.. Și vocea ți-au luat.
S-au strecurat șiret, ucis-au mii de străji,
Pe mine m-au mințit.. Și ochii mi-au furat.
Mi-au desfăcut și pieptul, cu mâinile l-au rupt
Au scos din mine tot, și inimă, și viață.
Sângele-ntreg, din vene mi l-au supt,
Singur mă biciuiesc, cu sfichi făcut din ceață.
Venit-a și catârul, cu ochii lui de foc
Cu dinții ascuțiți, cu nările albastre.
De o să mor, să-mi crești la cap, un soc
Ce să îmi cânte-ncet, povestea către astre.
Și am un nod în gât.. un nod, atât de greu
Încât aș vrea, o lacrimă să-mi verse,
Din ochii mei cei goi, cum s-a vărsat mereu,
Și-apoi să plec.. Să plec, să nu-mi mai pese..
Poză proprie, reală!
