Să-mi mai surâzi din când în când
Din albăstruiul colț de cer..
Să te privesc, tot tremurând
Cu ochii mei, cei reci, de fier.
Din vreme-n vreme, să mai vii acasă
Și palmele în palme să-ți cuprind.
Pe așternutul alb, să lași a ta mireasmă.
Să mă îmbăt cu ea, și să adorm zâmbind.
Pe furca timpului, să-mi torci și amintirea.
Și-n fusul învechit să mă ascunzi luminii.
Din ghemu-ți adunat, mereu să-ți ca’t privirea,
Și-n clipa ce mă scapi, să mă oferi pieirii.
Mi-s mâinile crăpate, de setea de lumină
Și buzele cu sânge, sărut-un colț de umbră.
Doar Moartea îmi doinește, amarul în surdină
Căci baciul e plecat. Pierită a lui turmă!
Condamnat la prietenie! 