Omul

Și de asta-nseamnă omul,

Individ, cer a rămâne..

Veacului dădu-ma somnul.

Leșul putrezi-o-ar mâine!

De gândirea se oprește

Și religia dispare..

Doar prostia mai rânjește!

Lasă-mă să mor în mare!

De vă folosiți de alții

Ca apoi să-i aruncați!

Nu privi munții înalții!

Nu spera să mai ai frați!

De iubire nu cunoașteți

Ci cu ea vă amăgiți,

Și ca oile voi pașteți

Sunteți.. niște amărâți!

Eu v-aș otrăvi pe dată

Cu frică de Dumnezeu,

Dar privind în ochi de fată

Otrava o s-o beau eu!

Poate doar un cocoșat

Dreptatea poate-nțelege!

Numai cel încătușat

Răul știe să dezlege!

Când cu unghia scobești

Ai grijă să nu lași urme,

Căci de lași, o să-ți dorești

Să nu fi născut mii umbre!

O s-alergi spre bătrânețe

Cu gândul c-ai făcut bine

C-ai trăit cu-acea finețe

Închipuită de tine!

Însă timpul nu te iartă

Amintirile din noapte..

Îți visezi viața deșartă!

Agonie-n zeci de șoapte!

Pe hârtii petreci penelul

Fără noimă, fără sens..

Cu minciună-ți vezi de el-ul..

Dar seara curge invers!

Și acum nenorocitul,

Eu- acest neghiob bătrân

Ți se-nclină ție- omul!

Însă fără să suspin!

De sus tu te uiți la mine,

Fără prea mult interes..

Și acum înțelegi bine..

Ce era de ne-nțeles!

Codrii cântându-și amarul

Mă vor îngâna departe,

Eu băându-vă paharul..

Mă cufund scârbit în noapte!