Absența grăitoare a vieții

Capitolul 1- Frumusețe printre picuri

Vântul bătea dintr-o parte mângâindu-mi obrajii plini de lacrimi, strecurându-se hain în porii deschişi. Picioarele îmi era îngheţate, iar dresurile ude îmi dădeau o senzaţie de dezgust şi moleşeală amarnică încât drumul acesta de ţară părea şi mai greoi, cu bălţile dând din una în alta, îngrămădite parcă, cu gardurile într-o râlă precum nişte coaste bătrâne, rupte şi aruncate, cu ştreşinele încovoiate păreau un cimitir fără cruci de parcă anii şi poveştile ar fi răsărit din iarba pea vie, răsucindu-se sub ploaie. Îmi era dor…un dor cu durere de salonul cald al mătuşii şi ceaiul ei, rochia ce foşnea pe parchetul ceruit, ferestrele mari şi patul ce-mi sprijinea visele în fiecare seară. După moartea tatei…trecuseră doi ani, căci mama murise la naşterea mea, am stat pe unde am putut încecând să termin şcoala şi să nu renunţ la orele de pian. Cei 18 ani îi simţeam precum o revoltă doldora de sânge şi năpastă pentru trupul firav, gândurile ameţitoare şi chinul de a nu avea pe nimeni. Era o pedeapsă cruntă să-mi văd verişoarele încruntându-se când îmi vedeau rochiile vechi şi chipul livid, secătuit. Toate lumea credea că voi muri pentru că niciodată nu am devenit femeie, de fapt, se pregăteau ca familia să mi se sfârşeacă într-un cimitir impozant, şi asta era doar pentru că îl vedea toată lumea. Moartea era pentru un ei un banchet la care participa toată comunitatea, un banchet cu bani puţini, dar atât de răscolitor…suferinţa aceea şi lacrimile cucoanelor destule, discursurile lungi, negrul tăcut. O regie cu mult gust, planificată în el mai mic detaliu, dusă precum o luptă tacită şi istovitoare.

Dar eu eram femeie….de câteva luni; mă trezisem într-o dimineaţă cu pieptul crăpat parcă, sec şi o fierbinţeală care îmi sfârteca mijlocul. Uneori mă străfulgera un soi de durere care îmi împânzea viscerele, apoi se transforma într-un şuier prelung de bine ca şi cum ceva rău se desprindea şi o forţă nevăzută curăţa cavernele. Picioarele îmi erau pline de sânge, rufăria…am zăcut acolo câteva ore cu pieptul tremurând, dezbrăcată, luând fiece bucăţică din mine, văzând că e altfel, dintr-o dată. Curburile erau mai pline, sânii, şoldurile căpătaseră un contur de fruct copt, iar clipa aceea grăitoare îmi spărgea pieptul. Se întâmplase lucrul acela grandios despre care nu ştiam mai nimic, să fii femeie. Cum nu puteam zace aşa la nesfârşit, am aruncat rufăria, m-am spălat şi am ieşit în ploaie. Ploua ca şi acum, răzleţ şi sigur umplând trotuarele de apă şi mâl. Aici, la ţară, căutam casa de pe Agriviţei, numărul 8 unde aveam să stau câteva luni. ,,Vizitam” un unchi îndepărtat sperând că voi putea să mă întorc cândva acolo unde crescusem şi voi reuşi să-i învăţ pe copii să se piardă în acordul sublim al clapelor….

Treceam în grabă strada poleită cu aurul lui Arghezi în timp ce vechii mei bocanci înveliţi în untura de gâscă (sfatul bunicului) rezistau vremii năuce! Eram student în anul II şi viaţa mi se părea atât de goală, sau atât de plină încât de cele mai multe ori nu îi vedeam rostul, cel puţin nu al nostru, al oamenilor. O mână de carne borhotită, puţind, ce mămâncă alte hălci de carne. O anomalie. De aceea, de la 17 ani, am hotărât să devin vegetarian. Am slabit 15 kilograme şi de abia mă mişcam, oasele feţei îmi deveniseră niste stânci ce îmi afundau ochii în fundul capului, ochi goi, fără de lumină, de întuneric, ochi ce nu zâmbiseră niciodată. Mama, încă de mic a crezut că o să mă sting din picioare, ca o să leşin şi apoi o să îmi petrec ultimele suflări în inconştienţă. Vă puteţi gândi cât de bine şi cât de rău poate fi să nu poţi realiza ultimele tale clipe aici? Să pleci şi să nu ştii.. ar fi atât de uşor, atât de simplu, mai ales în cazul în care eşti îndurerat sau vinovat, în cazul în care îţi doreşti cu adevărat să mori. Dar dacă ai copii? Dacă ai o soţie frumoasă sau o mulţime de prieteni, şi moartea să fie atât de nenorocită încăt să nu te lase să le cunoşti lacrimile ce se varsă pentru tine, să nu auzi durerea lor ce capata formă, care să îţi fie culmea, alinarea de dinainte. Să nu le poţi spune un „Adio..” .

E ciudat cât de parşivi suntem în faţa morţii, dacă am putea prelungi acea clipă pentru un an am face asta doar pentru a vedea cum cei dragi ne plang.. Un alt lucru pentru care viaţa mi se parea o pierdere de vreme! De ce nu primim moartea încă de la bun început, nu am mai cunoaşte nimic, nu am mai pătimi, nu am mai fi îngropaţi şi nu am mai învia.. Niciodată!
Eram student la medicină (o altă ironie a sorţii). Pentru început nu am putut face decât disecţii pe broaşte micuţe, murdare, altele frumuşele în felul lor, iar altele râioase, atât de urâte încât profesorul Anton ne testa stomacul (cum spunea dumnealui), luandu-le şi zdrobindu-le capetele în faţa noastră în timpul testelor, cine vomita, pica!
Dar acum încă îmi mişc picioarele ude către cămăruţa caldă în care ştiam sigur că gazda mea a făcut un foc mare în godinul de tablă pe care l-am cumpărat eu de la un ţigan ştirb şi care îmi ceru 100 de şilingi pe el, o sumă uriaşa, ca până la urmă să negociem până la suma de 30, ceea ce m-a făcut să mă simt un adevărat comerciant, un bişniţar cârpaci! Gazda mea, Tanti Noria, avea 50 de ani, o femeie mare, nu grasă ci cu trăsături bărbăteşti, atunci când nu era în preajmă o numeam, olandeza. Mereu, femeile de acolo mi le-am imaginat fiind voinice..

Nu avusesem pe nimeni niciodată, doar părinţii, broaştele de la cursuri şi o cruce din cimitirul de la marginea satului în care crescusem. Era de lemn, un lemn tânăr, firav, ce părea să fi prins viaţă. Era mormântul lui Mihai, fratele meu geamăn.. se născuse mort! De ce? De ce eu, nenorocitul, am trăit? De ce eu urâţenia Pământului, de ce tocmai eu? Poate ar fi fost un copil minunat.. Aş fi lăsat toate vieţile de pe pământ în mâinile morţii, doar să fi mers eu în locul lui.. Are un nume atât de frumos, Mihai.. iar eu.. eu sunt Luci..an! Oare nu cumva sunt..
– Hei! neghiobilor şi nenorociţilor, v-a dat cel de sus maşini.
O maşină se aruncă parcă cu burta înainte în balta împuţită de lângă trotuarul găurit pe care îmi lăsam paşii stropind-mă din cap până în picioare. Printre înjurăturile greoaie ce îmi spurcau gura privirea îmi zări în dosul geamului micuţ, o claie de păr şi o mutrişoară drăguţă. Cine o fi cu maşina în orăşelul nostru? Cine o fi..
Text scris alături de Samewhiteblue, rol feminin.

3 gânduri despre „Absența grăitoare a vieții”

    1. Hei, nu trebuie sa imi multumiti, eu in schimb trebuie sa o fac pentru vizita dumneavoastra aici! Si o fac din tot sufletul, chiar daca e doar o bucata sfaramitata, poate ruginita, Va multumesc! O seara linistita!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s