Mireasma bărbatului mort…

           E Întuneric! Şi simte că inima nu-i mai pulsează, nu o mai face de multă vreme. Uneori îşi spune că îi e dor de bătăile inimii sale încercând să se mintă de unul singur, căci, de fapt, îi e dor de bătăile inimii lor ce altă dată se prelungeau îndelung în noaptea cu fărâme de chihlimbar topit ce strălucea deasupra creştetului Ei, scăldat în parfumul dulce al florilor de salcâm. Îi e dor de mireasma pielii Ei de liliac, de buzele Ei aguride ce se zdrobeau de ale lui uneori crăpându-se încet şi lăsând un firişor roşu de sânge să curgă uşor, un strop, o picătură asupra căreia se năpustea sorbindu-o şi gustându-i angelitatea.

            Mâinile îi tremură îndelung iar trupul, greoi acum, zvelt altă dată, se leagănă în scaunul bătrân ce îi cântă cu jale, scârţâind ritmat, ce dă naştere unui strigăt, poate ultimului său strigăt. Jos, podeaua e goală, nelustruită de multp vreme, mult prea multă pentru a-şi mai aminti de când, îşi aminteşte doar imaginea Ei, cu zâmbetul larg, cu ochii vii, cu pielea albă din care soarele pătrat se reflecta frenetic, alergând desculţ şi alunecând pe covorul ce se mototolea sub picioruşele Ei micuţe, de copil plin de viaţă. Atunci era lumină… oare de ce acum nu mai e. Cu degetul arătător, subţire, mărginit de o unghie tăiată perfect, mişcă înainte şi înapoi pe mânerul lucios al scaunului pe care găseşte o scrijelitură uşoară. Se opreşte pentru câteva momente nedumerit încercând să desluşească ceea ce scria… Era numele lui… Îl regăsea după multă vreme, vreme în care nu ştia decât numele Ei- S. Acum şi-ar fi dorit să le pună iar unul lângă celălalt dar ea era plecată de mult. Pe perdeaua de Întuneric ce i se întindea în faţă începu să picteze cu ale minţii pensule momentul în care numele lui a intrat cu frică în lemnul negru, cănd a fost condamnat să devină hrană pentru carii, să se piardă în niciunde, nici măcar în a lui minte găunoasă să nu mai existe. Era o seară călduţă de vară, o vara pe care eu nu o să o trăiesc niciodată dar pe care el a trăit-o alături de Ea de milioane de ori. S. Citea foarte mult aşa că el îi adusese balansoarul pe cerdacul de lemn în faţa căruia se întindea o curte imensă, plină de flori, de iarbă grasă, de copacii verzi din care cireşele atârnau ciorchine. Soarele sângeriu îmbrăţişa-se luna încă o dată în acea seară iar acum se ascundea timid după dealul pe care vii înşirate în rânduri lungi păreau brazde proaspete în urma unui plug tras de un cal spumegând. El deschise poarta micuţă, albă, ce de această dată nu scoase niciun scârţâit. O văzu pierdută printre literele de aur ale unei cărţi bătrâne, cu miros de vechi, cu paginile îngălbenite şi cu timpul pe ale ei coperţi, carte ce niciodată nu o să se bucure de a ei privire. Merse încet, tiptil, cu paşii sfioşi, timizi, paşii unui alt copil ce trebuia să pară un bărbat, dar mintea lui era a unuia, sufletul de asemenea iar inima a celui mai demn dintre ei dar poate nu a stiut niciodată să o arate. Scoase din buzunărelul mic al cămăşii negre un cuţit cu mânerul din cornul unei căprioare, se apropie de trandafirii roşii, se aplecă şi îl tăie pe cel mai frumos dintre ei, cu petalele catifelate asemeni buzelor Ei, se îndrepta spre Ea, cu sufletul tremurând, se aşeză în spatele Ei, şi îi sărută creştetul dorind să o surprindă… Nu ştie dacă a făcut-o vreodată cu adevărat…  Se priviră suav… ochii li se umplură de lacrimi, iar buzele li se lipiră roşii, voluptoase, adăpostind un sărut lung… El se aşeză în balansoarul tânăr pe atunci, iar S. se ghemui la pieptul lui ce adăpostea acea bătaie a inimii, prinse trandafirul la pieptul Ei alb acoperit de o rochiţă uşor transparentă de mătase şi îl atinse cu buzele Ei. Luase cuţitul lui şi scrise numele lui pe acel mâner pe care îl mângâie apoi al Ei pe celălalt mâner şi adormise sub a lui privire prină de fericire. Nu şi-au spus niciun cuvânt căci pe atunci sufletele lor vorbeau. Dar acum… el nu mai are un suflet, e spart şi aruncat lângă trupu-i mort, în sfera albă a Întunericului, lângă copacul acum ars, un ciot, copac ce altădată purta cu mândrie florile Iubirii, albe, curate, pure…

            Oare unde e numele Ei? Începu să caute pe celălalt mâner dar nu găsi decât o porţiune roasă şi îşi aminti că ea plecă şi înainte de a face asta îl sterse, nu vru să il lase… oare de ce a plecat? Lacrimi îi apar în ochii bătrâni care acum îl înţeapă. Îl ustură. Pendulul dăngăne o singură dată… e ora unu şi i-ar fi zis că o iubeşte.. După câteva secunde, cu vocea uimitor de limpede şi cu buzele subţiri spuse… : „ S. e fix si Te iubesc…” . Ştia că nu are cine să îl audă. Îşi ridică mâna dreaptă şi o lăsă orbecăind pe măsuţa rece, căutând ceva. Găsi pachetul de ţigări pe care îl lua şi îl adulmecă. Cu grijă, mângâindu-l aşa cum ar fi mângâiat-o pe Ea scoase o una, o puse în gură şi din buzunar scoase o brichetă de metal ce scăpără de câteva ori în beznă înainte de a se aprinde. Cu fiecare scânteie îşi vedea bucăţi de viaţă. Vedea momentele lungi în care îi povestea despre copilaria lui sau momentele în care zăceau în braţele celuilalt pe un cearceaf alb şi rece. Trase adânc din ţigara al cărui fum îi umpleau plâmânii. Acelaşi fum îl scotea pe nas şi pe gură înconjurându-l… Se întreba, oare de ce nu l-a crezut? De ce nu a mai avut nevoie de iubirea lui, de ce nu a mai avut nevoie de iubire.. sau poate ca a avut dreptate şi nu a mai avut nevoie de iubirea lui… Prea mulţi „ de ce? ” care par să îl acapareze.. acum e singur, nu mai are putere să treacă peste.. Prin fumul gros se apropie de el parfumul Ei… îl face să tresară şi să o strige, să dorească să sară în picioare, se ridică în mâini dar cade.. se izbeşte de podeaua goală şi îşi aminteşte ca scrisoarea de la Ea rămase pe raftul unsuros al dulapului… De ce căzu? Nu mai avea picioare. După ce Ea a plecat a stat de zeci de ori pe peronul rece şi se apropie de fiecare dată de trenurile ce zburau pe şinele lucioase, uneori stătea cu spatele spre ele şi s-ar fi lăsat pe spate să cadă aşa cum o făcea înainte pe patul moale, alături de Ea… Pănă într-o zi când o făcu dar nenorocitul de tren nu îi fură decât picioarele, ar fi vrut să îl fure acestei lumi prost făcute. Îi fură şi o bucată de faţă dar nu se supărase căci el fu din totdeauna un urât urât de toţi…

            Acum era jos şi ţigara aprinse uşor cearceaful alb plin de amintiri, de S. , cearceaful ce îi învăţă pe de rost. Ştia că acum are să plece. Toţi îi spuneau că o să meargă la Dumnezeu dar el ştie că Dumnezeu e mort de multă vreme. Nu a mai rămas din el decât un bătrân asemeni lui… niste oase albe, roase de vreme într-o haină lungă, albă pe al lui tron. Zâmbi şi spuse că seamănă cu el. Tremurând scoase din buzunar acelaşi cuţit cu care tăiase trandafirul şi îşi scrijeli mâinile. Cu degetele lua sângele aşa cum făcea când era mic si punea stele pe cer dar de data asta, simţind flăcările ce îl cuprindeau scrise în acelaşi Întuneric… S. Te iubesc…

 

            Plecă dârz de această dată, aşa cum Ea la vrut mereu… bărbat, cu privirea ţeapănă şi cu maxilarul încordat… Plecă… însoţit de al Ei parfum…

 

 

Text scris de Condrat Iulian Dumitru pentru Clubul Poveştilor Parfumate aparţinând doamnei Mirela Pete .

 

http://www.youtube.com/watch?v=TRI5QLHbs9I

12 gânduri despre „Mireasma bărbatului mort…”

  1. O poveste trista cu amintiri frumoase. Uneri e chiar mai bine sa pastrezi amintirile frumoase decat sa te lasi deznadejdii de a trai langa un om care nu-ti mai poate spune nimic.
    Un weekend minunat!

    1. O poveste pe care nu stiu sa o cataloghez dar pe care am trait-o si e plinade amintiri frumoase, de urmele unui Inger .Iti multumesc din suflet ca ai trecut pe aici si ca ti-ai lasat gandul bun pe care ti-l impartasesc si iti urez o duminica minunata, plina de lumina soarelui patrat.

  2. putine lucruri dor atat de adanc cum dor amintirile,unele amintiri…
    sa-ti gasesti jumatatea si sa o pierzi, e o pedeapsa crunta…
    sa o cauti dupa ce ai pierdut-o fara sansa de a o gasi,e o pedeapsa crunta…
    sa pleci pe ultimul drum care te duce la jumatatea ta,iti trebuie curaj…el a avut de doua ori acest curaj…
    felicitari,ai scris cu patos,scrijelind cuvintele!

    1. Doare.. doare al dracului de Tare, atat de tarE incat si lacrImile urla, sUnt grele de parca ar fi de plumB si uneori par ca nici nu vor sa curga, alteori sunt de foc si iti ard nu doar obrajii ci inima si sufletul, lacrimi ce ar fi grele si pentru Dumnezeu, pentru acel Dumnezeu mort. Sa stii ca ai avut totul, ca ai fost totul si apoi sa devii un individ, sa nu fii nici macar un om, sa fie nevoie sa mergi mai departe pentru ca asa ti se spune cand de fapt trebuie doar sa pleci. Sa pui pe tine mantia mortii si sa te azvarli in haul la a carui margine strajuieste iarba diavoleasca nascuta din samanta raului, sa te muste catarul de crestet.. sa mori… Si da.. el a avut curajul si dupa parerea mea, desi era un nimic, era un nimic virtuos!
      Va multumesc din tot sufletul pentru apreciere si pentru cuvintele frumoase! O duminica frumoasa pentru dumneavoastra si un inceput de saptamana minunat!

  3. Și totuși, atunci când o iubire a fost împărtășită, nu e atât de trist ca atunci când trăiești sigurătatea în doi, sau mai rău de atât. Când știi că și ea te-a iubit, rămâne ceva în suflet, ceva frumos și cald. Ea e acolo pentru veșnicie și te așteaptă altundeva. Trebuie doar să ai puterea de a trăi în continuare, așteptând… în numele Ei.
    E un curaj în a-ți lua zilele, dar e mai mult curaj în trăirea vieții…

    1. Dumneavoastra aveti dreptate, vorba unei melodii care imi place mult, „iti trebuie curaj pentru a muri dar si mai mult curaj pentru a trai” . Dar uneori, trecerea de la o entitate superioara la rangul de individ cu care ai luptat de cand te stii e foarte apasatoare. Si da, in urma Ei ramane parfumul salilor de clasa de cand eram mici, parfumul primei flori, parfumul paginilor vechi, parfumul pamantului ce se stinge sub stropii de ploaie… si o iubesti… Dar nu mai e… Va multumesc din toata fiinta mea ca a-ti trecut pe la ale mele cuvinte schingiuite si pe la a mea scriere poate nedemna de a fi citita. Numai fericire!

  4. Iulian, când știu cât ești de tânăr, de inteligent, de talentat, nu pot să cred că îți pierzi speranța la prima decepție amoroasă. Am amânat comentariul de teamă să nu te supăr, dar cred că mai bine ți-aș spune ce gândesc. Ironia din comentariul lăsat la mine, în care catalogai un anume tip de bărbat ca fiind scorțos nu te caracterizează. Te asigur că orice bărbat trebuie să fie îngrijit, curat, elegant, mai ales când are întâlnire cu iubita. Și așa cum pentru eșecurile copiilor nu trebuie acuzați numai părinții, așa cum pentru eșecurile elevilor nu trebuie acuzați numai profesorii, pentru eșecurile sentimentale nu trebuie acuzată doar o persoană care cu siguranță a avut sentimente puternice, dar probabil au pierit, se întâmplă, mai ales la vârsta aceasta a căutărilor. Cred că parfumul masculinității, care este tema noastră de azi, e exact cel prin care un bărbat arată că este cavaler, demn, blând și protector. Nu poți acuza la infinit o femeie doar pentru că nu te mai poate iubi. Nu știu dacă e ficțiune sau adevăr aici, sau cât din fiecare, dar așa cum ți-am mai spus, un parfum nu poate fi de rău augur, doar ce e frumos are parfum. Consider că amintirea este frumoasă, dar atât. Prezentul va fi mult mai bun cu tine dacă ai ierta și ai uita. Abia acum începe viața ta , pe care ți-o doresc bună, cât mai bună!

    1. Sarut mainile, sufletul mi-e batran, iar genele-mi sunt grele. Nu e nicio suparare, pentru mine orice cuvant spus inseamnaenorm, ma tine legat de realitate precum o franghie, ma lasa sa respir iar parerea dumneavoastra e foarte importanta si nu m-ar supara niciodata. Nu era o ironie, ma refeream prin acel „scortos” la un tip darz si bine infipt in ganduri, nu la acel scortos luat ca atare. Eu nu acuz pe nimeni, doamne fereste, daca e sa existe un vinovat doar eu sunt acela, in niciun caz altcineva. Imi cer scuze ca am dat o nota trista acestiu parfum si o sa incerc sa ma raportez mai bine la fiecare tematica in parte. Va multumesc mult pentru urari. Tot binele din lume!

  5. Frumos si trist articol ai scris, Iulian! Nu poate fi citit decat cu un nod in gat, cu lacrimi tremurand pe pleoape. Nu pot spune decat ca doare acest articol, dor cuvintele din el…

    1. Sarut mainile si va multumesc pentru apreciere, desi, poate ca literele mele incovoiate nu se vor ridica niciodata la nivelul la care cineva sale parcurga, dar totusi dumneavoastra a-ti facut-i si va multumesc inca o data. A fost scris cu acelasi nod in gat, cu intepaturi in ochi si in nas cu durere in suflet si cu mintea inghetata de frica urmatoarei clipe… Va multumesc mult! O seara minunata!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s